Nicio fiinta umana nu poate scapa de o doza cat de mica de nefericire, un minim de disconfort emotional este inevitabil, fiindca, la un moment dat in viata, cu totii vom fi victimele unor acte crude ale naturii, vom fi tradati de prieteni sau rude si astfel o doza de suferinta emotionala insoteste invariabil existenta umana.
La fel de omniprezente ca nefericirea umana sunt si incercarile oamenilor de a o combate sau minimiza, de-a lungul secolelor oamenii au conceput nenumarate metode pentru a reduce sentimentele de neajutorare si nemultumire, credinta in Dumnezeu, retragerea in singuratate, refugiul in creativitate, idealizarea iubirii, absorbtia completa in munca, chiar si utilizare de substante care modifica starea de spirit. Aceasta evidentiere actuala a nevoii omului de a se sustrage propriei disforii existentiale prin consumul de alcool, opioide, sau alte substante de acest fel nu trebuie sa treaca cu vederea faptul ca istoria omenirii este plina de dovezi ca astfel de dependente au existat din timpuri imemoriale.
Povestea cautarii de catre om a euforiei active sau evadarea din planul constient implica si alte mijloace decat utilizarea substantelor psihoactive. Activitatile obisnuite ale vietii, cum ar fi mancatul, mersul la cumparaturi, cititul, navigarea pe internet, sexul, munca, toate pot fi antrenate in centrifuga psihica a dependentelor. Aceste dependente fara substante pot servi si ca retrageri psihice din suferinta emotionala, provocand insa, din pacate, mai multa suferinta. Faptul ca oamenii pot si chiar trec de la o adictie la alta, cum ar fi jocurile, mancatul, drogurile, a sugerat ca alegerea unei substante, ca punct de interes al dependentei nu poate fi explicate prin efectele sale fizice. In ultimile doua decenii, au fost aduse contributii semnificative la intelegerea psihologiei care sta la baza comportamentului de adictie, in toate aceste formulari, capacitatea de a pastra, utiliza si controla o substanta capata proprietati semnificative in calitatea sa de substitut al celuilalt indisponibil sau inconsecvent, in special atunci cand celalalt este o figura timpurie de atasament. Incapacitatea des intalnita a consumatorilor de droguri de a avea grija de ei insisi poate fi explicata prin intermediul psihologiei deficitului de ingrijire, provenit din esecul de a internaliza un grup de functii psihice, printre care capacitatea de a anticipa pericolul si o suficienta grija de sine care sa-I determine sa se protejeze. Este adevarat ca cei care sufera de dependente esueaza in mod repetat, tocmai prin prisma acestor comportamente adictive, de a avea grija de ei insisi, dar un astfel de esec este intalnit, intr-o anumita masura, in orice patologie. Prin urmare, ideea unui deficit de autoingrijire nu este specifica adictiei, dar poate ajuta la intelegerea motivului pentru care unele persoane sufera de dependente, sau de orice alt comportament distructiv, au nevoie de mai mult timp decat altii pentru a cere ajutor.
Rolul semnificativ al fragilitatii narcisice in adictie aduce in lumina dificultatea pe care o au dependentii de a cere ajutor, un sine grandios prabusit va conduce la o cautare adictiva intensa. In contextul psihologiei deficitului adictiilor este incadrat ca fiind tulburare de comportament narcisic.
In ultimii aproape 30 de ani, s-a dezvoltat o teorie despre adictie astfel, fiecare act de adictie este precedat de un sentiment de neajutorare sau de neputinta. Comportamentul de adictie are functia de a repara acest sentiment de neputinta si poate face acest lucru fiindca realizarea unui actiuni cu potential de dependenta creeaza un sentiment de putere, de redobandire a controlului asupra experientei emotionale si a propriei vieti. Aceasta inversare a starii de neajutorare poate fi considerate a fi functia sau scopul psihologic al dependentei. Starile de neputinta coplesitoare sunt rani narcisice, deoarece capacitatea de a fi stapanul propriei persoane si al propriilor stari interne, de a-ti regla dispozitia si sentimentul de siguranta si incredere interioara sunt elemente esentiale ale narcisismului sanatos. Aceasta furie narcisica cara sta in spatele dependentei domina judecata normala si face posibila repetitia comportamentului adictiv.
In cazul dependentelor, scopul si pulsiunea emotionala, sunt exprimate printr-o actiune de substituire si dependentele primesc denumirea in functie de forma deplasarii, atunci cand inversarea starii de neputinta este deplasata catre alcool, vom numi acest comportament compulsiv rezultat alcoolism, deci fara deplasare nu avem adictie. Acest lucru este foarte util in terapie, fiindca atunci cand pacientii reusesc sa inlature acest mecanism al deplasarii si sa actioneze direct pentru a inversa senzatia de a fi complet prinsi in capcana, ei gasesc modalitatea de a inlocui comportamentul adictiv, acest lucru are sens, deoarece comportamentul de adictie a fost, inca de la inceput, un substituit al actiunii directe care era interzisa sau inhibata din punct de vedere psihologic.
Multi pacienti explica clar ca impulsul catre un comportament de adictie a fost o descarcare a furiei cauzate de sentimentul de a pierde controlul si, in acelasi timp, un efort de reparatie de a redobandi controlul, efort care a aparut in contextul unei dependente intensificate si al anxietatii legate de capitualare.
Adictiile sunt un compromis intern, ele reprezinta o intelegere intre nevoia de actiune directa si inhibarea pornirii de a actiona direct in scopul satisfacerii unei dorinte sau pusiuni. Dependenta este inteleasa ca o incapacitate de inlaturarea Supraeul complet de la putere prin realizare actiunii directe. Compromisul se regaseste in deplasarea care creeaza comportamentul adictiv. Mecanismul adictiv pe care-l descriu se aplica in egala masura situatiilor de neputinta coplesitoare, pierderea relatiilor, pierderea grandorii sau alte situatii extrem de incarcate emotional. Compromisul in astfel de cazuri este impus, printre altele, de inhibarea furiei interzise fata de cei care au abandonat persoana in cauza sau de incapacitatea de a suporta durerea. Acest compromis este identic cu cel observat in actele compulsive, in care actiunea repetitiva aparent de neinteles reprezinta o deplasare de la o exprimare directa, interzisa, la o exprimare fara sens permisa.
Persoanele care sufera de adictii prezinta o fragilitate narcisica, furioasa, la anumite situatii in care se simt neajutorati, cei care sufera de adictii nu sufera in grupuri, ci raman izolate, furioase si nefericite. Constientizare rolului deplasarii in formarea comportamentelor de adictie ii ajuta pe pacienti sa urmareasca transformarea simptomelor in timpul tratamentului. Este de asteptat ca, in timpul terapiei, comportamentul de adictie sa continue, asa cum si alte simptome tind sa reapara in timpul tratamentelor, actiunile si gandurile legate de comportamentul de adictie sunt oportunitati importante de imbunatatire a intelegerii factorilor emotionali care stau la baza adictiei, tratamentul nu depinde pur si simplu de incetarea comportamenutului, abordare este una exploratorie, nu de judecata sau control.
O dificultate frecvent intalnita in tratarea persoanelor cu adictii consta in tendinta lor de a minimiza sau de a nega complet gravitatea simptomelor. Este important sa apreciem ca persoana cu depenedenta poate sa vada realitatea foarte bine, dar negarea reflecta doar o pozitie defensiva impotriva rusinii sau a unei asteptari proiectate de a fi judecati de ceilalti, sau impotriva amenintarii la adresa continuarii comportamentului de adictie, considerat necesar. Abordarea pacientilor explicandu-le nucleul santos al adictiei, reprezinta atat un instrument de ajutor impotriva rusinii, cat si o dovada a faptului ca terapeutul este sincer in lipsa sa de judecata a adictiei. Asa pacientii renunta la negare si inteleg dependenta ca pe un raspuns nesanatos la senzatia de a fi prins in capcana. Psihoterapia abordeaza simultan simptomatologia dependentei, cat si celelalte aspecte care tin de functionarea individului. Existenta deplasarilor in cadrul adictiei arata clar ca, daca s-ar putea lua o masura mai directa pentru inversarea sentimentelor de neajutorare coplesitoare, nu ar mai exista o nevoie emotionala pentru actul de adictie. Constienti de modul in care opereaza adictia lor, pacinetii vin adesea cu propriile modalitati de gestionare a impulsurilor adictiei cu mult inainte de a fi rezolvate problemele de fond.